Când Irina se cațără în copacii din parc sau aleargă cu genunchii plini de praf, nu te-ai gândi că totul pornește… de la tălpi. Nici eu n-aș fi zis, până nu m-am trezit analizând felul în care merge și observând cât de sigură e pe ea. Își poartă corpul cu o naturalețe de care, sincer, eu abia am început să fiu conștientă la 30 de ani.
Și uite așa am ajuns să vorbesc despre postură – un subiect pe care îl asociam cu orele de sport din școală, nu cu pantofii copiilor mei. Dar am descoperit că legătura e reală. Mai mult decât atât: e vitală.
Postura începe de jos
La propriu. Piciorul este fundația corpului. Dacă fundația nu e stabilă, întreaga „clădire” tremură. Copiii își formează postura în primii ani de viață, iar felul în care calcă, aleargă, se cațără sau stau pur și simplu în picioare influențează totul – de la coloană până la umeri și gât.
Lazăr, de exemplu, a avut o perioadă în care mergea pe vârfuri și cădea des. Îi puneam asta pe seama energiei nesfârșite, dar apoi mi-am dat seama că avea și o poziție a spatelui ușor arcuită. Știi momentul acela când simți că ceva nu e „aliniat”, dar nu știi exact ce? A fost nevoie de câteva vizite la ortoped și de multă observare ca să înțeleg că postura începea de la cum îi atingeau tălpile pământul.
Recomandarea medicului a fost clară: încălțăminte care emulează mersul desculț – adică fără diferență de înălțime între călcâi și vârf (zero drop), cu talpă flexibilă și formă anatomică. Pe scurt, pantofi care lasă piciorul să fie… picior. Nu învelit într-o armură, ci liber să simtă, să se miște și să învețe.
Și surpriză – după prima pereche de pantofiori barefoot, parcă s-a aliniat totul: postura, mersul, echilibrul. Nu s-a transformat peste noapte în statuie grecească, dar am început să văd cum corpul lui se reglează singur, fără să intervin eu sau tati cu „Ține spatele drept!” la fiecare pas. De fapt, începuse să-și țină el spatele drept. Natural. Firesc. Și mult mai fericit.
Acum că are 8 ani, Lazăr are un mers și un alergat atât de sigur, încât uneori îl privesc cu o mică doză de invidie. Serios acum, musculatura picioarelor lui este mai bine definită decât a multor adulți care plătesc abonamente la sală. Aleargă cu viteză, sare, se cațără, aterizează în echilibru ca un mic acrobat. Și nu o spun doar eu – chiar și antrenorul lui de la Aikido m-a întrebat cu jumătate de zâmbet dacă „îl pregătim cumva pentru olimpiadă”. A remarcat stabilitatea pe care o are, echilibrul pe care îl controlează atât de natural și siguranța cu care își mișcă tot corpul.
Și totul a început cu o simplă schimbare: pantofi care să-l lase în pace să fie copil. Restul a făcut corpul lui, exact așa cum a fost gândit de natură. Da, da – și acum, la 8 ani, Lazăr continuă să fie purtător de încălțăminte barefoot. În altceva pur și simplu nu se simte bine. A încercat de câteva ori pantofi clasici, dar îi dă jos în două minute și zice că parcă „îl țin de picior”. Cumva, corpul lui știe deja ce e mai bine pentru el – iar noi doar îl urmăm.
Ce rol joacă încălțămintea?
Unul enorm. Pantofii rigizi, cu talpă groasă sau cu sprijin artificial (aka „ține-l bine să nu se strice!”) modifică modul în care copilul calcă. Dacă nu poate simți solul, dacă nu-și poate folosi degetele pentru echilibru, dacă glezna e „blocată”, corpul compensează în altă parte: în genunchi, în șolduri, în coloană. Nu degeaba vezi copii care merg ca niște roboței în pantofi frumoși, dar deloc prietenoși cu corpul lor.
Și partea cea mai tristă? Mulți dintre acești pantofi sunt vânduți ca „ortopedici” sau „buni pentru mers” doar pentru că sunt rigizi și arată „serios”. Dar corpul copilului nu are nevoie să fie „ținut în frâu” – are nevoie să fie sprijinit să se exprime. Iar când îi dai încălțămintea potrivită, începi să vezi magia: cum se îndreaptă, cum pășește mai sigur, cum scapă de obiceiuri ciudate de mers… fără să-i spui nimic. Doar pentru că, în sfârșit, piciorul e lăsat să funcționeze cum trebuie.
Pantofii barefoot, în schimb, permit piciorului să se miște natural. Copilul își simte pașii, își corectează singur poziția, învață să stea drept… fără să-l tragi tu din spate ca să-i „îndrepți umerii”. E o corecție din interior, nu o îndreptare impusă din afară. Și asta se vede – în mers, în postura la joacă, în felul în care copilul se mișcă încrezător prin lume.
Lazăr, de exemplu, a început să meargă altfel după primele săptămâni în care a purtat încălțăminte barefoot: mai sigur, mai echilibrat, cu pași stabili și o coloană care părea că a primit, în sfârșit, libertatea să se îndrepte singură. Nu a fost nevoie de exerciții speciale sau de instrucțiuni constante. A fost suficient să-i ofer pantofi care nu-l încurcau – și corpul lui a făcut restul, exact cum știe el cel mai bine.
Și da, în plus față de postura elegantă, a venit și cu un bonus amuzant: nu mai cădea în cap la fiecare trei pași! Era ca și cum, brusc, picioarele lui învățaseră să vorbească aceeași limbă cu restul corpului. Stabilitatea lui s-a transformat dintr-o provocare zilnică într-o superputere, iar echilibrul a devenit aliatul lui în fiecare joacă, alergare sau salt peste obstacole imaginare prin casă.
Când Irina s-a urcat pe bicicletă…
…am avut o revelație. Nu doar că își păstra echilibrul, dar părea că fiecare parte a corpului ei știe ce are de făcut. Asta vine și din joacă, bineînțeles, dar și din faptul că i-am oferit încălțăminte care să nu o constrângă – încă de la primii pași. Și da, am fost tentată și eu să îi cumpăr pantofiori sclipitori, rigizi, „ca de domnișoară”. Noroc că și i-a dat jos imediat și a fugit după Lazăr, desculță.
Îmi amintesc perfect cum pedala pentru prima dată fără roți ajutătoare, iar eu o urmăream cu inima cât un purice și cu telefonul tremurând în mână, pregătită să filmez momentul. Dar ea? Ea pedala ca și cum ar fi făcut asta dintotdeauna. Genunchii, umerii, gleznele – toate păreau aliniate perfect. Și când a oprit, nu s-a dezechilibrat, nu s-a împiedicat, nu a căzut. A pus piciorul jos cu o naturalețe care m-a făcut să cred, pentru o secundă, că am în față un copil cu ani de antrenament… Nu, era doar Irina. Dar Irina crescută fără pantofi rigizi, fără talpă groasă, fără presiunea de a sta „drept”. Crescută liber – și asta se vede în fiecare mișcare a ei.
Concluzie cu miez (și talpă)
Dacă observi că cel mic merge strâmb, stă cocoșat, cade des sau pare nesigur în pași, poate nu e „o fază”. Poate e un semnal că are nevoie de altceva în picioare. Nu de mai multă structură, ci de mai multă libertate. Și dacă tot ai dubii, o vizită la un ortoped pediatru nu strică niciodată – mai ales ca să te liniștești și să ai o opinie medicală care să-ți confirme (sau nu) bănuiala de părinte atent. În cazul nostru, acea vizită a fost o revelație, și sincer, aș fi vrut să o fi făcut mai devreme!
Din acest motiv, la Tipitoe alegem doar modele care încurajează mersul natural și postura corectă. Nu doar pentru că sunt barefoot, ci pentru că sunt făcuți cu gândul la cum se dezvoltă corpul unui copil – nu doar cum arată în poză. Iar din acest motiv am promis încă din start că la Tipitoe nu vom comercializa niciodată încălțăminte pe care nu am fi gata să o dăm propriilor noștri copii. Dacă nu trece testul comisiei Irina & Lazăr, nu ajunge pe site.


Add comment